Abulia mea

ABULÍE s.f. (Med.) Simptom psihic caracterizat prin lipsă de voință, inerție, nehotărâre. [Gen. -iei. / < fr. aboulie, cf. gr. a – fără, boule– voință].

Deși este un simptom al unei boli psihice, de dragul acestui post, mă voi preface că poți să fii abulic și fără să fii schizofrenic. Incapacitatea de a trece de la idee la proiect, la acțiune, este un lucru cu care, personal, mă confrunt zilnic. Chiar am încercat să îmi fac o listă a lucrurilor pe care trebuie să le fac, pentru a mă ajuta să le pun în practică. Nici asta nu a dat nici un rezultat.

Persoana afectată de abulie este inertă, lipsită de inițiativă, oscilează timp îndelungat asupra motivelor și scopului, ca și asupra diferitelor mijloace de realizare a obiectului anume; trecerea la acțiune e dificilă, iar acțiunea, cu greu declanșată, este abandonată la întâlnirea celor mai neînsemnate dificultați; și în absența unor dificultați se produce reacția de abandon din cauza lipsei de energie voluntară. Asta spune dicționarul de psihiatrie, dar să o sa iau simptomele pe rând și o să le prezint cum mintea mea le vede, desigur într-un mod total camuflat, pentru că nu-i așa că nimănui nu-i place să recunoască că este nebun?

Lipsa de inițiativă la mine este datorată  faptului că eu cred că am numai idei proaste (asta duce desigur la un alt diagnostic psihic, dar nu o sa ma apuc sa imi fac analiza aici) sau mă gândesc eu că orice idee aș avea o să fie imediat combătută. Și dacă stau să ma gândesc, nici măcar nu se bazează pe realitate, adică să îmi fi rămas sechele de câte ori am fost respinsă, pur și simplu simt o timiditate în a lua o inițiativă de frica unei respingeri și a unei răniri a orgoliului propriu.

Oscilez asupra motivelor, a scopurilor, și asupra mijloacelor de realizare pentru că mă consider o persoană rațională, obiectivă, care acționează  întotdeauna logic, și poate să argumeteze întotdeauna motivele pentru care acționează și nu spun doar ”de aia”. Deci atunci  când întreprind o acțiune mai complexă, gândesc atât de mult modul de realizare, încât ajung să nu o mai fac. Din acest motiv, acțiunile mele sunt de obicei spontane (dar totuși întemeiate, pentru că altfel ar fi în totală contradicție cu caracterizarea făcută mai sus) , bineînțeles cele mai simple, pentru că, după cum am explicat, sunt incapabilă de a pune în aplicare ceva mai complicat.

Pot spune, în deplină și idioată sinceritate, că nici un plan măreț pe care l-am studiat și analizat temeinic nu a fost pus până acum în aplicare, deci am îndeplinit și condiția  trecerea la acțiune e dificilă, iar acțiunea, cu greu declanșată.

Acum, normal că abandonez la întâlnirea celor mai mici greutăți, pentru că în idioțenia mea îmi place să îmi reneg vina și să o pasez acelui ceva ce e dincolo de noi și care chipurile ne coordonează, pe care îl numim, fie Destin, fie Dumnezeu, fie Soartă (asta în condițiile în care mă consider atee, dar e bine să ai pe cine da vina când nu îți convine ceva). Și astfel atunci întâlnesc obstacole spun ca restul prostimii că ”așa a fost sa fie” ( bineînțeles că datorită credinței mele nu folosesc cuvintele ”așa a vrut Dumnezeu”, asta ar fi prea de tot), și pasez vina în Univers pentru ca eu să pot dormi liniștită că mi-am făcut datoria de a ÎNCERCA (silly animal).

Și am ajuns și la ultimul simptom: și în absenta unor dificultați se produce reacția de abandon din cauza lipsei de energie voluntară. Deci, atunci cînd Universul nu vrea să preia vina, și mă lasă să duc mai departe proiectul apare binecuvântata LENE. Da, eu așa numesc  lipsa energiei voluntare. Astfel că după ce am ”clocit” ideea vreme îndelungată, îmi zic că ar trebui naiba să fac ceva, că am petrecut prea mult timp gândindu-mă la prostii și trec la desfășurarea acțiunilor mele zilnice, pe care le desfășor sub semnul SPONTANEITĂȚII (nu știu cărei zodii îi aparține această caracteristică) și pe care slavă domnului (smiley face) le duc la bun sfârșit, deși nici pe acestea pe toate.

E amuzant cum creierul meu a inventat această lume imaginară pentru a mă proteja de ipoteza unei boli psihice, și cum îmi găsesc scuze pentru comportamentul aberant, și pentru a-l îndrepta spre normalitate. Pâna la urmă recunoașterea este primul pas spre vindecare. Binecuvântați cei săraci cu duhul.

SUFLETUL – PARTE A TRUPULUI NOSTRU

Sufletul a primit atâtea definiții de-a lungul istoriei, încât este aproape imposibil, din perspectiva acestora, să spunem cu precizie ceva valabil despre el. Totuşi, majoritatea teoriilor îl abordează în cadrul dualităţii corp-suflet, considerîndu-l ca fiind partea imaterială, eternă a omului, identificându-l, pe rând, cu conștiința, inconștientul, sinele, personalitatea, gândirea, voința, libertatea, viața, etc.

Nu voi pune în discuție nici una din aceste definiții, nici nu voi spune pe care o consider cea corectă, ci voi încerca să răspund la întrebarea dacă sau în ce fel există suflet. Ţinând cont de definițiile amintite, aş putea spune că sufletul este ceva deosebit de trup sau că, cel mult, trupul îl influențează doar într-o mică parte.

Dar ipoteza mea, în favoarea căreia sper să aduc un argument convingător, este că trupul și sufletul sunt, în ultimă instanţă, același lucru, fiindcă numai astfel, prin modificările aduse trupului, se poate influența spiritul.

În general, spunem că sufletul se manifestă atunci când avem anumite sentimente, emoții, când gândim, când luăm decizii, când avem libertatea de a alege și când alegem ceea ce vrem noi. Aşadar, stările de anxietate, de depresie, de tristețe sunt niște manifestări ale sufletului. Acesta este trist sau deprimat din cauza unor evenimente externe, dar durerea rămâne internă, de obicei irațională și de necontrolat prin mijloacele rațiunii sau ale voinței. De aici s-ar putea deduce că sufletul este ceva distinct de trup, care nu ascultă de ceea ce este mai bine pentru acesta și, câteodată, determinând omul să acţioneze chiar împotriva existența lui (vezi cazurile de sinucidere).

Dar atunci cum se explică că există medicamente, care pot remedia aceste stări, şi care, în general, îți pot influența starea de bine sau de rău? Depresia, angoasa, panica, probleme care țin eminamente de starea ta interioară, pot fi atenuate sau chiar rezolvate prin administrarea unor medicamente, care țin în frâu trăirile acestea negative. Astfel, sufletul aflat în suferință este tratat exact ca și trupul, prin remedii fizice, care funcționează la fel, adică prin localizarea cauzei și prin tratarea ei. Iar această cauză este în mod evident una fiziologică, odată ce poate fi înlăturată acţionând asupra organismului.

Dar dacă starea mea sufletească poate fi controlată prin mijloace externe, în ce mai constă atunci libertatea voinței mele, unde încep și unde se termină propriile mele decizii, neinfluențate de nimic?

Dacă fericirea sau nefericirea mea pot trece una în cealaltă ca urmare a modificărilor biologice produse de anumite pastile, atunci înseamnă că o unică schimbare a modului de a funcționa a organismului (celula X și-a modificat forma, de exemplu) poate să îmi schimbe tot ce îmi place sau displace la un moment dat, opiniile, puterea de decizie, voința, într-un cuvânt: personalitatea; mă poate face să îmi schimb punctul de vedere pe care până atunci îl susțineam cu ardoare și de care eram absolut convins, iar odată schimbat modul de a privi lumea, eu pot să îmi schimb religia, credințele, maniera în care privesc acum persoanele din jurul meu, şi chiar felul în care mă raportez la mine însumi.

Dar atunci cum să mai justificăm existența distinctă de corp a acestui suflet, pe care îl putem influența prin mijlocirea trupului, ce sugerează faptul că el, sufletul, poate fi atins pe cale senzorială?

Nu ne mai rămâne decât să admitem că sufletul nostru, acel ceva pe care noi îl credem de obicei independent de orice materie, face parte integrantă din propria noastră alcătuire materială, și, de aceea, orice schimbare adusă corpului meu atrage după sine modificări în privința modului în care eu privesc lumea și pe mine însumi. Sufletul este deci rezultat şi, totodată, element al unui organism extraordinar de complex care, prin funcționarea lui corectă, produce mintea, gândirea noastră, modul în care simțim şi ne raportăm la tot ceea ce este în noi şi dincolo de noi. De aceea, atunci când ”sufletul” nostru este bolnav, nu avem altceva mai înţelept de făcut decât să tratăm corpul, iar acesta, cel mai probabil, va fi vindecat.

Principiul imparţialităţii statului în probleme de etică medicală

Ne confruntăm şi ne-am confruntat dintotdeauna cu o lipsă de resurse şi cu pericolul nedistribuirii corecte a acestora. Decizii ce afectează direct pe cine primeşte sau nu îngrijire medicală insuficientă se adoptă în toate ariile medicinii, dar cea mai solicitantă este aria transplantelor de organe.

Alocarea organelor sau a altor tehnologii salvatoare, tehnologii care sunt limitate ca număr, implică alegerea numai unor indivizi care vor primi şansa la viaţă, în timp ce restul va muri ca urmare a rezultatului în cauză.

Criteriile sunt diferite şi implică fiecare dezavantaje.

Cele mai răspândite sunt gravitatea bolii (criteriul nivelului) şi vârsta (criteriul incrementării).

În cazul persoanelor în stare mai avansată de boală se pune întrebarea dacă ar trebui să aibă acelaşi drepturi cu ceilalţi bolnavi, şi să-şi aştepte rândul.

O altă problemă este una de ordin medical, dar paradoxală prin însă datele problemei.

Pragul determinării “nevoii”  unui organ este o funcţie determinată nu numai de motive medicale obiective, dar şi de cunoaşterea nivelului de resurse. Cu cât sunt mai puţine resurse cu atât mai puţin un pacient are şansa de a fi plasat pe lista de nevoii medicale urgente.

Însă această nevoie medicală urgentă este un termen ambiguu, şi cu cât există mai puţine resurse, cu atât mai gravă trebuie să fie situaţia pentru ca pacientul să  fie pus pe listă. Dar aici intervine un alt factor , cu cât situaţia este mai gravă medical, şansele ca transplantul să reuşească scad.

Însă ce înseamnă grav sau mai serios? Înseamnă oare că te afli în imediata apropiere a morţii? Sau existenţa unui disconfort zilnic, ca de exemplu dializa? Care dintre cele două cazuri prezintă mai multă importanţă? Cum facem distinția?

Să trecem la al doilea criteriu, cel al vârstei. Există mai multe motive pentru care se preferă tinerii atunci când este vorba de alegerea între doi pacienţi:

• Tinerii au o mai mare speranţă de viaţă dacă sănătatea le este restaurată.
• Viaţa tineriilor este mai probabil să fie mai plină şi deci mai valoroasă.
• Uneori este luat în calcul criteriul utilitarist, şi se va favoriză persoana mai folositoare comunităţii, care de multe ori este tânărul.

Contraargumentul este următoul: chiar dacă aş şti sigur că mai am foarte puţin timp de trăit, acest timp, indiferent cât de scurt este, poate să fie foate preţios pentru mine. Preţios, în special pentru că este singurul timp care mi-a mai rămas, la fel ca tot timpul care ţi-a rămas ţie, oricât de  diferite ca durată ar fi aceste perioade de timp. Astfel, amândoi vrem la fel de mult să trăim, şi deci suferim aceaşi injustiţie atunci când vieţile noastre ne sunt scurtate.

Ar părea foarte egoist din partea unei persoane să insiste să-şi trăiască ultimele luni din viaţă, când altcineva ar avea şansa să trăiască mai mult timp dacă el ar renunța la aceste resurse și ar muri în tăcere, însă argumentul anti-vârstă este foarte plauzibil.

O problemă cu argumentul anti-vârstă este sentimentul nostru că există ceva nedrept în faptul că o persoană care a trăit o viaţă lungă şi frumoasă se agaţă neînduplecat la sfârşit de viaţă, în timp ce cineva ce nu a fost aşa de norocos să sufere un dublu dezavantaj, de a pierde într-o loterie în care viaţa sa a fost pusă în balanţă cu ceea a unui octogenar.

Argumentul câştigurilor corecte spune că există un anumit număr de ani, pe care îi considerăm o viaţă rezonabilă, un câştig corect. Oricine nu ajunge la vârsta de 70 de ani, în viziunea aceasta, suferă injustiţia de a-i fi întreruptă partea sa, şi se consideră că a pierdut o parte destul de importantă a vieţii sale.

Cei care în schimb, ajung la vârsta de 70 de ani, nu suferă o asa mare nedreptate,căci nu au pierdut decât nişte ani adiţionali, consideraţi a fi un bonus, dincolo de aşteptările normale. Argumentul câştigurilor corecte cere ca toată lumea să aibă o şansa egală pentru a dobândi câştiguri corecte, pentru a atinge pragul de vârstă, dar ajuns acolo, ei şi-au primit deja premiul. Restul vieţii fiind un bonus , ce poate fi anulat în cazul în care este necesar să ajuţi pe alţii să atingă pragul respectiv.

Dar dacă am avea o situaţie în care unul din pacienţi ar avea 40 de ani iar altul 30, acest argument spune că nici unul nu ar trebui preferat pe criteriul vârstei, o dată ce nici unul nu a atins pragul şi că amândoi au drepturi egale  de a ajunge acolo.

Criteriul deci se aplică doar dacă  am fi puşi în situaţia de a alege între un om bătrân şi unul tânăr sau la vârsta a doua. El justifică moral această alegere, spunând că este întotdeauna un ghinion să mori atunci când tu vrei sa trăieşti, însă nu este o tragedie să mori de bătrâneţe; dar în schimb este o tragedie şi un ghinion, să-ţi fie scurtată viaţa prematur.

Alt criteriu răspândit în mai multe ţări este “primul venit primul servit”.

Problema aici este reprezentată de pesoanele care au nevoie de mai multe organe. Ce se întâmplă în aceste cazuri? Ele sunt trecute pe mai multe liste, dar cum poate fi transplantat un organ fără siguranţa că următorul va veni la timp încât să nu-l deterioreze şi pe cel primit, altfel irosindu-se o resursă importantă?

Împotriva acestui argument se susţine criteriul „numărăm înainte să tăiăm”, ce se sprijină pe principiul că este mai bine să salvezi pe mai mulţi decât pe mai puţini, deci astfel persoanele ce au nevoie de mai multe transplante ar fi excluse de la o operaţie date fiind resursele, şi şansele mici ca aceste persoane să primească mai multe organe.

Potenţialul adus societăţii şi comportamentul avut de-a lungul vieţii sunt alţi doi factori ce sunt luaţi în considerare, reuniţi sub forma criteriului „meritului”.

Acest domeniu suscită şi în prezent discuţiile din domeniul eticii medicale.

Problema se pune în felul următor: dacă meritul este un criteriu demn de a fi luat în seamă sau dacă toată lumea ar trebui să concureze în mod egal pentru şansa de a-i fi salvată viaţa. Şi aici apare întrebarea dacă criminalii, alcoolicii, persoanele care consumă droguri, sau oamenii care sunt responsabili pentru boala lor, ar trebui să participe cu şanse egale alături de ceilalţi la competiţia pentru o îngrijire medicală insuficientă. Sau dusă la extrem, întrebarea este dacă ar trebui chiar luat în calcul faptul ca toți aceștia să primească o astfel de resursă.

Taberele sunt împărţite în două, cei ce consideră că dreptul la viaţă este primordial şi nu ar trebui să existe discriminări între oameni pe baza comportamentului trecut, purtării criminale, a valorii morale, iar că medici nu trebuie să facă diferenţa între o persoană bună sau rea şi că orice viaţă este preţioasă. Astfel ierarhizarea în funcţie de acest criteriu nu merită luată în considerare, acest lucu fiind neetic.

A doua reprezentată de cei ce consideră că suntem responsabili pentru alegerile noastre şi că trebuie să ne asumăm consecinţele faptelor noastre. Este corect ca pacienţii care nu şi-au asumat responsabilitate egală pentru a-şi menţine sănătatea să fie trataţi diferit.

Să luăm cazul persoanelor ce au nevoie de un transplant de ficat, transplant care foloseşte o resursă care nu poate fi reînnoită şi care este insuficientă. Sunt oare alcoolicii demni de a fi luaţi în considerare pentru un astfel de transplant? Alcoolismul a fost numit o boală. La fel ca alte boli cronice, ca de exemplu diabetul, care în multe cazuri presupune ca pacientul să îşi injecteze insulină toată viaţa, alcoolismul necesită ca pacientul să accepte diagnosticul şi să-şi asume responsabilitatea pentru participarea la un tratament continuu. Starea terminală a ficatului ce rezultă în urma abuzului de alcool, se atinge cu cât consumul de alcool este mai mare şi durata mai îndelungată.

În virtutea cantităţii de alcool consumate, a anilor, chiar a zecilor de ani necesari dobândirii unei astfel de stări şi disponibilitatea ajutorului pentru alcoolism, atribuirea responsabilitaţii personale unor astfel de pacienţi pare destul de justificată.

Astfel deşi este o boală cronică, alcoolicii trebuie traşi la răspundere pentru faptul că nu au căutat ajutor şi deci nu au obţinut tratamentul care ar fi putut preveni ajungerea în acest stadiu.

Iar acesta este considerat şi un bun contraargument împotriva criteriului „primul venit primul servit”.

O altă întrebare care se ridică este dacă prizonierii ar trebui sa primească tratamente scumpe sau care sunt insuficiente?

Deşi cum am spus mai sus, există un consens general în profesia medicală asupra faptului că doctorii pot să distribuie tratamente limitate doar pe baza beneficiilor medicale potenţiale fără considerente nonmedicale, asta nu înseamnă că societatea nu poate impune limite pe baza factorilor sociali.

Așadar, cu toate că medicilor le lipseşte autoritatea morală de a refuza tratament medical pe alte considerente în afară de cele medicale, societatea poate alege etic cui să îi refuze tratament, pe motive medicale sau nu, dacă disponibilitatea resurselor este limitată, pentru că așa cum beneficiul social nu are valoare în etica medicală, nici principiul medical nu se aplică în câmpul justiţiei sociale.

Statul va alege întotdeauna persoanele care aduc un mai mare beneficiu societăţii şi se pune astfel problema: dacă o persoană a primit mai mult decât e normal din beneficiile societăţii, sau dacă în mod nedrept a cauzat răul altora şi a abuzat de beneficiile cuvenite altcuiva, ar trebui aceea persoană să mai fie considerată un membru al societăţii?

Din această perspectivă a statului răspunsul este nu, prizonierul nu poate fi considerat un membru total al societăţii deoarece a încălcat acordul în legătură cu distribuirea beneficiilor şi a greutăţilor, şi astfel el nu are dreptul de a-i priva pe ceilalţi, care nu au încălcat contractul social, de astfel de tratamente medicale.

Un contraargument a fi că acel om a fost deja pedepsit pentru nedreptatea cauzată prin condamnaea la închisoare şi deci ar fi nedrept ca societatea sa-i impună încă o povară prin neacordarea unor tratamente care i-ar salva viaţa.

Dar opinia generală este aceea că personele pedepsite pentru crime împotriva societăţii ar trebui să aibă acces la o minimă asistență medicală decentă, care cu siguranţă nu ar include un transplant.

Meritul însă nu priveşte numai în partea negativa da şi în cea pozitivă. De exemplu persoane valoroase, prin beneficiul lor adus societăţii ar trebui să se bucure de un privilegiu?

Trebuie individul privit prin perspectiva utilităţii aduse societăţii? Dacă ar exista situaţia de alegere între un copil şi un câştigător al premiului Nobel, care ar aduce mai multe beneficii, pe cine am alege. Copilul, al cărui viitor este incert, sau omul de geniu care deja şi-a demonstrat capacităţile şi perioada umătoare ar putea fi încă şi mai productivă?

Un criteriu considerat că asigură justa împărţire a resurselor este „loteria aleatorie”. Acest criteriu nu ţine cont de vârstă, de merit, de gravitate, de beneficiile aduse societăţii, ci este simplu noroc, sau soartă, anulând astfel atât avantajele celorlalte criterii cât şi dezavantajele.

Însă în multe cazuri persoanele îndeplinesc mai multe condiţii şi astfel criteriile se suprapun. De exemplu poate fi vorba de un om mai în vârstă şi într-un stadiu al bolii neavansat şi un tânăr care se află într-o stare mai gravă, sau ca în exemplul de mai sus, de un copil şi un om care a adus numeroase câştiguri societăţii şi de la care se aşteaptă încă şi mai multe, sau când următorul pe lista de aşteptare este un alcoolic.

În sfârşit ajung la ideea acestui eseu şi la soluţia egalitaristă “totul sau nimic”

Deşi pare inumană pentru mulţi este soluţia aversiunii tuturor faţă de alegerea pe care aceasta o propune pentru a împărţi resursele.

Dacă este posibil ca toată lumea să primească ajutor se va acorda dacă nu, nimeni nu va primi. În ambele cazuri egalitatea medicală a fost atinsă.

Oameni sunt egali în faţa statului iar statul se caracterizează prin imparţialitate, iar toţi oamenii au dreptul egal la tratament care poate salva viaţa, deci e imposibil să se poată alege fără a se face discriminare. Guvenarea este aleasă de noi pentru a promova binele tuturor iar cum în faţa legii atunci când greşim suntem pedepsiţi egal, aşa şi în faţa morţii suntem egali, şi nimeni nu poate alege în numele tuturor cine o să moară şi cine nu având în vedere consecinţele care sunt de o asemenea iminenţă. Această alegere înseamnă o încălcare a principiului imparţialităţii statului. Adică statul şi-ar încălca exact rolul pe care a fost ales sa-l exercite.

De exemplu în cazul bolilor de ficat, tratamentul prin dializă este pus la dispoziţia tuturor şi acesta garantează minimumul disponibil pentru toată lumea să supravieţuiască, însă când vine vorba de transplant acesta nu poate garanta viaţa tuturor.

Gândirea comună ne spune însă că e mai bine să salvezi mai puţine vieţi decât niciuna (principiul „alege binele mai mic”) însă aici ne bazăm pe supoziţia că X se bucură de faptul că Y a fost salvat şi el nu, pentru că aşa este moral sau pentru că asta înseamnă să fii un om bun.

Nimeni nu preferă să moară în locul altcuiva, deşi mai are poate 2 de ani de viaţă şi contracandidatul 20. Viaţa mea e preţioasă pentru mine oricât aş avea de trăit şi nu e mai de prejos decât a altcuiva mai tânăr sau mai bolnav, îndeosebi eu am dreptul asupra ei  iar dreptul de a-mi sacrifica propria viaţă este o alegere ce-mi aparţine. Nimeni nu ar trebui judecat drept egoist deoarece refuză să moară pentru ca altul să trăiască mai mult, şi nu trebuie luat ca un adevăr universal valabil că oamenii sunt mulţumiţi de faptul că unii sunt salvaţi iar propria persoană nu.

Aceasta rămâne doar o supoziţie făcută de către medici a căror datorie este de a salva cât mai multe vieţi, pentru care deciziile de moarte şi de viaţă au devenit ceva frecvent, iar judecata lor este întotdeauna cantitativă şi nu calitativă. Este o supoziţie pur utilitaristă şi anume mai bine să moară mai puţini decât mai mulţi pentru că altfel s-ar împuţina numărul membrilor activi ai societăţii.

Însă a alege pe cineva în detrimentul alcuiva rămâne tot o discriminare şi ne răpeşte dreptul la egalitate.

Statul poate garanta corectitudinea metodei prin care se va lua decizia, dar nu şi corectitudinea rezultatelor, pentru că acestea vor fi aceleaşi, astfel el nu poate face alegerile pentru că intră în contradicţie cu funcţia sa, aceea de a păstra egalitatea între oameni şi ca toti să aibă acces la aceleaşi resurse minime, care garantează viaţa.

Deci este impropriu pentru un om să ia asemenea decizii, fără a cauza o inegalitate. Prin urmare ar fi rațional de acceptat principiul ”totul sau nimic”, poate nu este soluţia cea mai practică şi mai morală însă este singura care garantează egalitatea între oameni.

Ființa autentică întru moarte la Heidegger

Problema morții la Heidegger apare din exigențe tehnice, și anume acela de a rezolva problema integralității, deoarece pentru a înțelege în mod ontologic Dasein-ul, acesta trebuie surprins în integralitatea sa.

Însă înțelegerea ontologică a Dasein-ului se face pornind de la înțelegerea de sine a acestuia, moartea fiind o dimensiune importantă a acestuia, iar modul cum Dasein-ul înțelege moartea, și cum înțelegând-o se raportează la ea este definitoriu pentru analiza ontologică. Această ființare se raportează de cele mai multe ori în mod neautentic la moarte, noi fugim din fața muritorului care suntem, ascunzându-ne în aspectele cotidianității ale lui das Man. Numai o raportare autentică față de propriul nostru sfârșit ne face liberi, ne face să construim prezentul și pe noi în chip autentic. Înțelegerea sfârșitului ne învață cum să trăim prezentul.

În viziunea lui Heidegger, ”Faptul de a deveni liber, prin pre-mergere, pentru propria moarte, eliberează de pierderea în acele posibilități care nu ne dau ghes decît în mod accidental. Și devenim liberi în așa fel încît pentru prima oară acum, putem înțelege și alege în chip autentic între posibilitățile factice care se află dincoace de posibilitatea de nedepășit… Liber pentru posibilitățile sale cele mai proprii, care sunt determinate pornind de la sfârșit și înțelese astfel ca finite, Dasein-ul înlătură primejdia de a nu-și da seama – ca urmare a propriei sale înțelegeri finite a existenței – că el este depășit de posibilitățile de existență ale celorlalți sau, interpretând greșit posibilitățile, să le rabată asupra propriilor sale posibilitați, cu gândul de a se desprinde de existența sa factică cea mai proprie.”[1]

Îmbrățișarea modului cel mai propriu de a fi al Dasein-ului, și anume că a faptului-de-a-fi-întru-sfârșit, ne învață să trăim, pre-mergerea posibilității morții determină posibilitățile vieții. Astfel ajungem să ne debarasăm de influența pe care das Man o are asupra noastră, ajungem să nu mai trăim pentru ceilalți și începem să ne trăim propria viață, propriile posibilitați.

Această pre-mergere exclude însă o actualizare, sau o așteptare, o aducere în real ci ea trebuie privită ca cea mai îndepărtată posibilitate, rămânând totuși o iminență. Das Man încearcă să ne convingă că moartea nu ne privește pe noi, şi nu faptul că nu o să murim.

O să mor cândva asta e sigur dar nu acum, am tot timpul din lume, pot să fac orice. Discursul cotidiadinitații nu neagă certitudinea morții ci se întemeiază pe incertitudinea momentului ei, care astfel nu ne mai preocupă, lăsând cotidianul să ne distragă atenția.

Însă dacă mă gândesc pur şi simplu la faptul că am să mor și atât, accentul cade pe modul în care am să trăiesc dacă o să mor, iar aici apare calitatea momentului.

În felul acesta, discursul lui Heidegger despre moarte se transformă într-unul despre calitatea clipei. Autenticitatea existenței începe prin a da vieții o calitate în perspectiva nonexistenței. Das Man face tot ce poate pentru a te trage în neautenticitate, dar de abia când trăiești în perspective lui „am să mor” îţi iei viața înapoi. Heidegger chiar spune ”Dasein-ul poate sfârși, fără să moară cu adevărat”. Astfel dacă Dasein-ul nu înțelege posibilitatea lui cea mai proprie, sfârșitul va surveni fără să fie pregătit, gândindu-se că nu se aștepta deși știa că va veni, iar viața lui și-a ratat sensul pentru că nu a putut înfrunta putința lui cea mai proprie.

Asta deoarece numai în fața posibilitații extreme, de a nu mai fi, care e desprinsă de orice relație cu ceilalți și de nedepășit, Dasein-ul poate să se desprindă de ceilalți Dasein și să-și trăiască posibilitatea de a fi.

Deplina autenticitate a Dasein-ului se realizează prin chemarea conștiinței, care convoacă Dasein-ul spre putința lui de a fi, conștiința rupe Dasein-ul de flecăreala impersonalului ”se” și îl îndrepta  spre sinele propriu. El trebuie să înceteze să mai asculte sinele impersonal și să se asculte pe sine și acest lucru se face prin chemare. Cel chemat este chiar sinele impersonal al faptului-de-a-fi-laolaltă cu ceilalți, el este chemat către sine, el trebuie să și recupereze sinele lăsat în urmă.

Chemarea nu trebuie privită ca o invitație la un discurs cu sine însuși, ea nu are nimic de spus, este o deplină tăcere, nu aflăm nimic în urma acestei apelări, ci doar suntem convocați către înainte, către posibilitățile noastre cele mai proprii, iar posibilitatea noastră cea mai proprie este moartea. Înțelegerea acestei chemări se face prin faptul-de-a-vrea-să-ai-conștiință, iar trecerea de la sinele autentic la faptul-de-a-vrea-să-ai-conștiință se face prin starea de hotărâre care este ”un mod privilegiat al stării de deschidere a Dasein-ului”[2], adică este un fapt-de-a-fi-în-lume. Astfel el nu izolează Dasein-ul de ceilalți, nu îl sustrage lumii, ci acum el se raportează la lume pornind de la deschiderea sinelui. Starea de hotărâre este proiectarea de sine ce determină numai Dasein-ul factic, iar astfel se creează situația.

”Numai stării de hotărîre pot să i se întîmple, pornind de la lumea împărtăşită cu alţii şi de la lumea ambiantă, ceea ce numim îndeobşte „întîmplări“. Dimpotrivă, impersonalului „se“ situaţia îi rămîne în chip esenţial închisă. El ştie numai „cum stau lucrurile în general“, se pierde în „ocaziile“ care se ivesc nemijlocit şi tăgăduieşte Dasein-ul făcînd inventarul „întîmplărilor“ pe care el, impersonalul „se“ — de altminteri înţelegîndu-le greşit — le ia drept ispravă proprie şi le face să treacă ca atare.”[3]

Însă starea de hotărâre nu ar fi complet autentică dacă nu ar fi în legătură cu pre-mergerea întru moarte, adică dacă situațiile pe care le-am creea nu ar fi în vederea acestei posibilități extreme. Astfel starea de hotărâre unită cu pre-mergerea întru moarte duce la starea de hotărâre anticipativă, care legitimează ontic și premergerea întru moarte.

Un exemplu pentru existența în neautenticitate, pentru cum das Man trage de tine să te aducă în cotiadinitate este ilustrat de nuvela ”Moartea lui Ivan Ilici” de Lev Tolstoi.

Pe măsură ce se apropie de moarte, prăpastia dintre muribund și ceilalți se adâncește. El realizează că viața pe care a trăit-o nu a fost în vederea posibilității sale supreme, moartea sa. El a trăit viața altora, dar nu și-a pus această problemă, pentru că das Man nu și-o pune.

Ivan Ilici este definiția lui das Man, a omului comun care și-a trăit viața mulțumindu-i pe alții, o viață dictată de simțul comun, niciodată de propriile dorințe. Caracterul său este modelat după anturaj, el fiind incapabil de o introspecție, pentru a-şi putea analiza sentimentele deoarece nu și le recunoaște, atât de pierdute sunt în cotidian.

„Exemplul de silogism pe care-l învăţase din cartea de logică a Kizeveter – Caius este un om, oamenii sunt muritori, deci Caius este muritor – i se păruse toată viaţa valabil numai în ceea ce-l privea pe Caius, dar nu şi în ceea ce-l priveşte pe el”[4]. Acest citat rezumă discursul lui Heidegger despre cum ”se moare” în viziunea individului, adică tot timpul alții decât el, tot timpul altcineva din grămadă. Astfel se arată cum certitudinea morții este de fapt o eschivă în fața morții, iar această certitudine empirică maschează pe cea apodictică, pe cea care îmi spune că eu am să mor.

În nuvela amintită, Ivan Ilici își revizuiește viața, încercând să afle unde a greșit, spunându-și că a dus o viață corectă, corespunzătoare standardelor comunităţii sale, nu a făcut nimănui rău, suportându-şi până și cicălitoarea de nevastă, cu care se însurase, desigur, fără vreun motiv deosebit, în afară de acela că așa trebuia ”De fapt, de ce nu m-aş însura?”.

Agonia ultimelor clipe este substitutul vieții pierdute, iar regretele că nu a trăit niciodată așa cum a simțit vin prea târziu.

Într-un sfârșit, după ce frica este depășită, el ajunge la o pseudo stare de angoasă și realizează că nu a făcut cu viața lui nimic ce putea fi dictat de el însuși, iar, din păcate, acum nu mai are nici o viață de trăit în această perspectivă.

„Intestinul gros! Rinichiul! Îşi spuse. Nu-i vorba nici de intestinul gros, nici de rinichi; e vorba de viaţă şi de … moarte. Da, am avut viaţă în mine şi acum se duce, pleacă şi n-o pot ţine. Da. De ce să mă amăgesc?”[5] .

Situaţia personajului lui Tolstoi lui  este tipică pentru das Man, înfăţişând „Povestea tristă a unui om care şi-a pierdut sufletul trăind ca toţi ceilalţi, prefăcându-se a fi fericit”[6].

Astfel, trăirea fiecărei clipe în perspectiva momentului morții dezvăluie posibilitatea de a fi tu însuţi reprezentat în fiecare acțiune a ta, și nu dorințele celorlalți. Este vorba de o viață fără regrete, trăită pentru sine, trăită calitativ în vederea acceptării tale.

Prin urmare, ”Moartea este un mod de a fi pe care Dasein-ul și-l asumă de îndată ce el este”. Iar neasumarea acestui fapt, necreearea de situații în perspectiva acestei posibilități duce la ratarea vieții.

---

[1] Martin Heidegger, Sein und Zeit, Max Niemeyer, Tübinger, 1986 [trad. rom. de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă: Ființă și Timp, Humanitas, 2003], pag. 350.

[2] Martin Heidegger, Sein und Zeit, Max Niemeyer, Tübinger, 1986 [trad. rom. de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă: Ființă și Timp, Humanitas, 2003], pag. 303

[3] Martin Heidegger, Sein und Zeit, Max Niemeyer, Tübinger, 1986 [trad. rom. de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă: Ființă și Timp, Humanitas, 2003], pag. 306

[4] Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, trad. C. Clejan, Humanitas, 2002, pag. 92

[5] Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, trad. C. Clejan, Humanitas, 2002, pag. 88

[6] Viktor Şklovski, Lev Tolstoi, Ed. Eminescu, 1986, p. 487

superficialitatea

Când vorbesc de superficialitatea care mă deranjează aici, mă refer la superficialitatea în relaţiile dintre oameni, la felul în care oamenii interacţionează unii cu alţii. Pe lângă sensul din DEX, ca lipsă de profunzime aş adauga, lipsă de empatie, adica apatie şi anume starea de indiferenţă, lipsa de interes faţă de lumea înconjurătoare.

Relaţiile cu ceilalţi te anulează din cauza lipsei de simpatie faţă de tine, din cauză că nu suntem în stare să înţelegem că fiecare suntem diferiţi, şi că suntem fiinţe complexe. Reprezentarea masei ca un singur individ: manelişti, rockeri, proşti, deştepţi, ciudaţi etc este un obicei bine înrădăcinat. Aceste etichete sunt puse fără aprofundare, ca şi cum am crede că deţinem o  deplină cunoaştere a celuilalt, încât am fi în stare să ne dăm seama de personalitatea cuiva doar privindu-l. Desigur că îţi poţi da seama de ce fel de persoane vrei să fii înconjurat şi de care nu, dar nu totul trebuie privit şi raportat la valorile personale.

De exemplu sunt oameni care trec pe lângă Ateneu sau lângă Muzeu şi zic “la ce ne trebuie nouă clădirile astea?” sau invers “ce se plâng minerii sau gunoierii ăia că nu au bani, când nici facultate nu au”. Nu putem să ne imaginăm prin ce trec persoane diferite de noi, cu alte principii, crescuţii în alte medii sau cu alte personalităţi. Nu înţelegem că sunt tot timpul mai multe perspective la aceaşi situaţie. Un alt exemplu banal de lipsă de empatie: toţi pietonii înjură şoferii care îi claxonează pe trecerea de pietoni sau trec cu viteză sau îi stropesc,  dar când ajung şoferi fac la fel, uitând situaţiile astea şi creând altele la rândul lor. Invers şoferii când merg pe jos înjură la rândul lor, dar când revin în maşină fac din nou la fel.

Sau oameni care se plâng tot timpul că ”Vai! ce corupţie!” că ”Vai! se dă şpagă și există nepotisme” , dar cînd li se oferă slujbe sau când ajung sus, uită ce lucruri îi nemulţumeau atunci şi fac la fel ca cei pe care îi condamnau.

Dacă i-am înţelege pe ceilalţi şi nu am judeca aşa de pripit defectele altora, fără să realizăm că şi noi facem aceleaşi greşeli sau altele mai grave, am înţelege mai bine şi am realiza că toate lucrurile care par să ne despartă nu sunt decât ipocriziile noastre. Pentru a ilustra acest sfat este elocventă cartea Decameronul de Boccaccio, şi voi aminti de una din povestiri, în care stareţa unei mânăstiri surprinde pe una din călugăriţe cu un bărbat şi începe ai face morală fără să realizeze că purta pe cap în loc de straiele mânăstireşti, izmenele unui bărbat pe care ea îl strecura într-un butoi seara la ea. Dar dacă situaţia nu ar fi fost evidentă ea ar fi avut în continuare tupeul să o pedepsească pe fată pentru aceleaşi greşeli pe care ea le săvârşea, deci pedeapsa se aplică doar dacă mizeria a ieşit la suprafaţă nu şi dacă ea rămâne ascunsă. Desigur cartea este plină de astfel de poveşti elocvente despre ipocrizia umană.

Superficialitatea aici comentată este sinonima cu ipocrizia, şi este întâlnită zilnic, în relaţiile cu cunoscuţii, care nu caută decât cum să PARĂ mai plini de virtuţi, care le lipsesc şi aruncă cu pietre în toţi cei care greşesc, încadrându-i rapid în categorii, fără să încerce să descopere în profunzime cine este cealaltă persoană şi cum este ea în sine, nu cum pare.

Deci concluzia este simplă şi aşa extrem de cunoscută, de fapt tocmai cotidianitatea sa este probabil obstacolul înţelegerii ei : “aparenţele înşeală”.

Nimeni nu deţine adevărul şi o părere prea bună despre sine poate duce la ridicarea unei bariere între tine şi o relaţie autentică cu cei din jur. Aşa că să nu mai fim aşa superficiali şi să încercăm să ne cunoaştem aproapele, şi deşi din zece poate toţi sunt la fel de superficiali, poate al unsprezecelea va fi disponibil să lege o relaţie sinceră cu tine. Totul e să nu încetezi să cauţi.

prietenia

Am citit nişte “vorbe de duh” despre prietenie şi mă întrebam dacă vorbele acelea au avut vreo semnificaţie măcar pentru cine le-a scris. Cuvinte aşa frumoase descriind sentimente aşa frumoase.

Eu consider prietenia mai presus de iubire, şi cred că ea este înălţătoare, deoarece implică mai multă raţiune şi înţelepciune, mai multă libertate în exprimarea propriului eu. Iubirea se ştie, este ceva ilogic, de neexplicat atunci când se întâmplă. Ea nu ascultă de raţiune şi poate foarte bine la un moment dat să se termine la fel de subit cum a început. Deşi sinceritatea este apreciată într-o relaţie, mulţi nu se simt confortabil în a-şi exprima părerea sinceră de teamă să nu deranjeze cealaltă persoană. Însă,  prietenul nu trebuie să se supere când ai o părere contrarie, când nu eşti de acord cu el, ci trebuie să ţi-o accepte şi relația merge mai departe.

Trebuie să-ţi alegi prietenii nu după cât de multe lucruri ai în comun, fiindcă nu vrei să vorbeşti cu un ecou, cu un alt “tine”, vrei să asculţi alte sfaturi, alte vederi asupra vieţii tale, cum se vede din afară, unde greşeşti fără să îţi dai seama, cum eşti perceput în exterior. Şi dacă nu eşti în stare să accepţi o altă părere înseamnă că eşti o persoană intransigentă şi că tu crezi despre tine că ai întotdeauna dreptate.

Asta consider eu că este prima piedică în a începe o relaţie de prietenie sau de a o continua, intrasigenţa celuilalt, lipsa de compromisuri, atunci cînd celălalt nu mai e dispus să îţi accepte părerea, când se crede superior păreri tale şi îl deranjează faptul că nu îi cânţi în strună. Atunci când crezi că deţii adevărul universal este imposibil să ai o stare de deschidere faţă de alţi semeni. Acceptarea celuilalt aşa cum e este cheia unei prietenii autentice.

Eu nu am avut niciodată criterii în a-mi alege prietenii (spre deosebire de parteneri), nu simt nevoia să am lucruri în comun, să mă aud cînd  vorbesc, că altfel aş vorbi în gând sau mi-aş face un jurnal.

Nu mă interesează viaţa lor personală, sau dacă funcţionează după aceleaşi principii ca şi mine şi nu le cer să îndeplinească nu ştiu cîte condiţii ca să demonstreze că îmi sunt prieteni.

Singura şi necesara condiţie pentru a-mi deveni prieten, şi care o consider necesară pentru toate prieteniile în general, este disponibilitatea de a ma asculta sincer şi de a fi preocupat de ce mi se întâmplă atunci când eu povestesc ceva.  Şi reciproca este valabilă, adică şi eu sunt dispusă să ascult pe celălalt şi la sfârşitul conversaţiei să-mi exprim sincera mea părere, şi tot ce cer este să fie respectată, la fel cum eu o respect pe cea a celuilalt. Nu trebuie să faci cum zic eu, nu trebuie să te prefaci că eşti de acord cu mine, ci trebuie doar sa ma respecţi aşa cum sunt, şi opinia pe care o susţin.

Ce te interesează ce face prietenul tău în timpul liber, ce face cu viaţa lui, dacă e sărac, urât sau nu la fel de inteligent, asemenea lucruri sunt importante când îţi alegi partenerul de viaţă că doar cu el o să stai, o să-ţi petreci timpul şi viaţa. Persoana iubită trebuie să o alegi în funcţie de lucrurile pe care le aveţi în comun, pentru că dacă nu sunt, nu puteţi să vă clădiţi viaţa, o asemenea persoană trebuie să corespundă unor standarde de frumuseţe, de inteligenţă, de personalitate, dar de la un prieten ce rost au aceste cerinţe.

Doar nu stai zilnic cu el, ca problemele lui să devină alea tale, ca tabieturile lui să te deranjeze, sau ca principiile lui să intre în contradicţie cu ale tale şi să fie un motiv de ceartă. Pentru ca viaţa lui să te deranjeze trebuie să convieţuieşti cu el, trebuie ca el şi personalitatea lui să intervină în intimitatea ta. Şi cum asta nu se întâmplă decât dacă ai sta în aceaşi cameră zi de zi, eu cred că nu există nici o problemă.

Divorţul

De ce se divorţează într-o veselie?

Pentru că se poate. Se găsesc atâtea cauze date de pshiologi, dar cea mai senzaţională mi s-a părut: “Divorţurile pleacă, în general, de la o structură psihică labilă, accentuată de lipsa banilor”, este de parere dr. Augustin Cambosie, medic psihoterapeut.

Parcă toţi am fi labili psihic atunci, câţi parteneri ai într-o viaţă, dacă te-ai fi căsătorit cu primul sau al doilea sau cu restul ce s-ar fi ales de viaţa ta când ai fi realizat că ai greşit. Nu există persoana potrivită decât pe moment, de ce trebuie să garantăm şi pentru viitor? De unde să ştim ce o să fie în viitor? Firea noastră schimbătoare ar trebui să ne dea o lecţie, şi chiar dacă suntem constanţi în alegerile noastre şi nu suntem spontani, tot ar putea să ajungem să ne plictisească cealaltă persoană.

De ce simţim nevoia să facem astfel de jurăminte? Poate credem că dacă jurăm în faţa mai multor persoane sau a unei zeităţi va face jurământul mai puternic. Dar atunci când ne despărţim ne uităm jurămintele, oricum au fost făcute,  şi trecem cu uşurinţă la următoarea pereche. Şi chiar dacă ştim că data trecută jurămintele nu au avut valoare le facem din nou sau poate de mai multe ori. De ce nu este de ajuns să juri că te iubesc acum, poate mâine nu o să te mai iubesc, de ce să jur ceva ce nu stăpânesc. Pot să jur că ma las de fumat, de băut, de mâncat sau alte apucături ce implică voinţă, ce o poţi controla prin raţiune şi prin impunerea ei. Dar oare îţi poţi impune să iubeşti persoana de lângă tine când într-o zi te-ai trezit şi nu o mai vezi ca până atunci, şi când simţi nevoia de a fi cu altcineva. Nu e vina ta şi nici vina ei, asta simţi, ai o viaţă de ce să o trăieşti în sacrificiu pentru celălalt.

Dar de ce trebuie să promitem iubirea eternă, şi de ce nu ne mulţumeşte iubirea de o clipă? Trăieşte fiecare clipă aşa cum îţi e dată  iar dacă în celălalt moment nu mai simţi la fel să poţi să o spui. Ce e mai crunt decât minciuna, decât trădarea nu numai a celuilalt ci şi a propriei persoane? Cu ce uşurează minciuna iubirii povara neiubirii?

Şi deci răspunsul la întrebarea de ce există o creştere a divorţurilor este acela că acum nu mai suntem constrânşi de considerente morale sau sociale pentru a rămâne într-o relaţie care nu ne satisface, şi dacă nu mai vrem să fim cu persoana respectivă putem să ne despărţim fără ruşine.

Dar totuşi pe cât de mare e rata divorţurilor pe măsura ei este şi cea a căsătoriilor. Ne căsătorim după 2 săptămâni, luni, ani sau mai mult. Nu contează deoarece vom găsi din nou şi din nou pe altcineva şi vom simţi atunci că este viaţa noastră şi că suntem din nou gata să facem promisiuni eterne. Nici persoanele căsătorite o dată sau de mai multe ori  şi care au încălcat jurămintele nu se pot abţine să nu facă altele.

Ideea e că nu poţi să cunoşti o altă persoană nici într-o viaţă, şi pe zi ce trece descoperim lucruri noi despre ea şi despre noi înşine. Ne plac alte lucruri sau oameni, ne schimbăm obiceiurile, ne transformăm pe zi ce trece. Putem să ne facem planuri privind cariera, ce vom face în viitor, dar nu ce o să simţim peste un an sau peste 50. Şi atunci de ce ne mai căsătorim?

Dacă vrem să ne luăm un angajament putem să semnăm un act care să ne ajute să ne clădim o viaţă împreună, să luăm o casă împreună, să luăm lucruri pe care nu le-am putea lua singuri, dar nişte jurăminte în faţa mai multor persoane sunt de prisos şi mai penibile atunci când se dovedesc a fi trecute şi încălcate.

Să ne mulţumim să ne iubim acum şi să lăsăm fiecare clipă să vorbească atunci când apare şi nu să vorbim noi pentru ea. Iar atunci când persoana de lângă noi a realizat că nu ne mai iubeşte să o înţelegem şi să nu o condamnăm pentru că este peste puterile ei să ne iubească cu de a sila. Ce este atât de condamnabil să nu iubeşti pe cine te iubeşte?

ilegalitatea prostituţiei

Am citit zilele trecute despre “bomba HIV”, o prostituată care e bolnavă de SIDA şi  care încă împrăştie virusul prin ţară şi poliţiştii nu pot face nimic. Păi cum domne nu puteţi face nimic, nu este ilegală practicarea prostituţiei, nu de aia le stigmatizaţi pe aceste fete şi le puneţi să se prostitueze în locuri insalubre? Care este diferenţa între legalizarea prostituţiei şi situaţia de acum.

Vă spun eu o situaţie mai proastă pentru acele femei, bărbaţii care le frecventează, nevestele şi copiii care îi aşteaptă acasă sau următorii copii sau prietene. Lumea crede că doar pentru că ele stau la marginea oraşului şi nimeni nu le vede decât când treci cu maşina, ele nu există. Păi să vă spun ceva ELE EXISTĂ, şi voi care negaţi realitatea trăiţi într-un glob de cristal, nu ele sunt departe de realitate ci voi. Femeile care se împotrivesc legalizării prostituţiei cred că lor nu li se întâmplă nimic pentru că, aşa visează ele, bărbaţii nu se duc la ele pentru că le e frică că este ilegal, pentru că  fac închisoare şi  sunt aşteptaţi cu puştile dacă sunt prinşi. O altă veste dragele mele nu cred că există vreun bărbat care să invoace acest motiv. Motivele celor care se duc sunt de obicei: îmi place, ador puterea, nu am parte de sex, vreau altceva, vreau ceva ce nu-mi dă partenera, vreau să văd cum e. Iar motivele celor care nu se duc sunt de obicei: nu-mi place, nu simt nimic dacă plătesc, nu vreau să-mi înşel partenera, nu le suport. Dar nu cred că a zis vreun bărbat vreodată nu mă duc la prostituate pentru că este ilegal. După cum aţi citit şi prin ziare sunt oameni înalţi în stat (în toată lumea) vedete ( vezi Hugh Grant chiar având una din cele ma râvnite femei din lume ca soţie) care se duc.

Acum să caracterizăm un pic grupele de femei care refuză legalizarea. Eu vreau să le încadrez în două: mamele nesigure de copiii lor şi femeile nesigure de bărbaţii lor. Amândouă la fel de penibile. Să vezi mamele cum se preocupă că “vai Doamne ce o să creadă copiii noştri când o să vadă că este legal să-ţi vinzi trupul, o să ne distrugă copiii, sărăcuţii de ei”. Dar ele habar n-au ce fac copiii lor la şcoală, când stau în faţa calculatorului  sau când ies în faţa blocului. E de ajuns să dai google la cuvintele sex, porno, xxx, şi îţi apar milioane de filmuleţe explicite. Maică mea e bonă şi a schimbat câţiva copii până acum şi am vazut si eu la grădiniţă cum se comportă, la 5 sau 6 ani înjură ca ţiganii, şi te pupă cu limba că aşa au văzut ei şi cînd ajung acasă fac pe mieluşeii în faţa părinţilor.  Când mă uit pe stradă copii de 8 sau 9 ani care se ţin de mână, iar deja pe la 10 îşi pun mâinile pe funduri sau pe sâni, pe la 11,12 fac sex oral pentru că se dau nevinovate fetele că ele nu fac sex normal dar sexul oral îl fac că dacă nu ar râde baieţii de ele, iar apoi la 13 sau 14 ani să înceapă să se culce cu toţi prietenii din gaşcă că altfel nu ar mai fi cool. Sunt fete cu bani, sunt fete sărace, nu există criterii sociale sau nici nu trebuie să arătăm cu degetul ce fel de fată ar face asta. Ideea e că dacă au cei 7 ani de acasă o să reuşească să reziste ispitelor care se ivesc la tot pasul nu doar când trece pe stradă şi vede o clădire pe care scrie Bordel şi vai ce marcat va fi pe viaţă, în mod sigur i-a schimbat acest loc traiectoria vieţii. Sunt fetiţe de 12, 13 ani care au avut mai mulţi parteneri probabil decât mamele lor, şi nu au fost săracele de ele marcate de exemplu prost dat de prostituatele care în loc să stea la pod, stau în oraş într-o clădire.

A doua categorie sunt femeile care cred că dacă se legalizează bărbaţii lor vor fugi la ele. Păi draga mea dacă te înşeală te înşeală şi acum ca să ştii. De ce stai cu o persoană în care nu ai încredere pentru că după cum am spus mai sus bărbaţii  se duc la prostituate pentru alte motive decât cel legat de legalitate… Aceste femei nesigure pe relaţiile lor vin şi strigă în gura mare ce nenorocite sunt curvele, că sunt exploatate că sunt de cea mai joasă speţă, sau ipocritele susţin că vai în modul acesta ele sunt ajutate să realizeze că fac un lucru rău, sau că aşa vor fi încurajate şi alte fete să recurgă la aceste metode de a face bani. Dar din nou fetele care recurg la prostituţie nu le este frică de poliţie sau că li se va face dosar penal, şi sunt atâtea fete care sunt la facultăţi sau lucrează în instituţii care o fac şi nu le-a oprit ilegalitatea. O femeie care nu se prostituaează nu se va prostitua nici atunci, pentru că femeile acestea au alte principii decât celelalte, asta e singura diferenţă, de principii. Întreabă o fată de  ce nu s-ar prostitua şi la fel ca la bărbaţi o să ţi dea o mie de răspunsuri dar printre ele nu se va găsi şi apelul la ilegalitate.

Şi în plus nu există nici o diferenţă între starea de acum şi starea de legalitate, deoarece poliţia nu le poate face nimic decât să le dea amenzi şi ele nu le plătesc, şi nici când sunt prinse femei cu HIV nu au ce să le facă, nu pot să le oprească să nu se mai prostitueze, ci le dau drumul din nou pe străzi şi omoară la rândul lor oameni. Pentru că la asta nu se gândesc toate mironosiţele, că nu toţi bărbaţii sunt prinţii pe care şi imaginează, şi că există mulţi bărbaţi care frecventează prostituate, mulţi bărbaţi implicaţi în relaţii, care se întorc acasă şi fac sex cu partenerele lor, şi poate aceastea mai şi rămân însărcinate.

Dar de ce să ne pese de asemenea persoane, nu-i aşa, doar sunt scursurile societăţii? Aşa gândesc mulţi oameni care preferă ca aceste femei să stea la marginea oraşului, decât într-o clădire în oraş.  Decât ca aceste femei să fie controlate de un medic, să-şi facă analizele, să facă sex în paturi, şi nu prin maşini sau prin păduri, ca aceste femei să fie protejate de peştii şi clienţii care le maltratează, mai bine ne facem că nu există. Credem că dacă ele sunt în afara legii nu o să facă asta dar ele o fac pentru că altceva nu ştiu sau pentru că le place, deoarece aţi văzut că după ce sunt eliberate de la poliţie se întorc imediat. Astfel s-ar rezolva şi problema cu traficul de carne vie, deoarece dacă totul este legal, bărbaţii nu s-ar mai duce în bordeluri suspecte unde nu se ştie de unde sunt acele femei, şi astfel bordelurile ilegale ar rămâne fără clienţi.

Să nu mai vorbim de TVA, este un argument prea simplu adus în favoarea legalizării.

Nimeni nu vrea să accepte că suntem stăpânii propriului corp, şi cum avem voie să facem avort sau să ne sinucidem sau să ne maltratăm aşa avem voie să ne prostituăm, pentru că facem ce vrem. Mai crud e războiul dar lumea pleacă de plăcere să moară sau să omoare femei şi copii, şi soldaţii sunt slăviţi cu câţi oameni omoară mai mult şi aceștia sunt preferați, decât să treacă pe lângă o prostituată. Ce ai tu ca femeie dacă alta sau altul îşi vinde corpul, sau dacă bărbaţii preferă să le viziteze. Dacă tu nu o faci ce ai cu cei  ce o fac. Dacă asta le oferă plăcere cine eşti tu să le-o refuzi, declarând plăcerea ta ca fiind cea corectă. Sau de ce eşti procupat că alţi o vor face, dacă tu nu, dacă o să o facă înseamnă că le place, nu îi obligă nimeni. Ce ne interesează ce face celălalt atâta timp cât nu face rău cuiva, atâta timp cât este un act consimţit între doi adulţi. Preferi ca persoane nevinovate să fie siluite să o facă pentru că nu sunt protejate de nici o lege? Acelea sunt cele care trebuie protejate, cele care nu vor. Şi  cele  care nu vor, nu o să se convertească după legalizare.

Dar cui îi pasă atâta timp cât te prefaci şi te minţi că ai făcut ceva moral şi că ai scăpat lumea de cine ştie ce atrocitate. Doamne fereşte cu atâtea omoruri, tâlhării, violuri şi alte răutăţi, dacă nu s-ar găsi o  persoană morală ca tine să salveze onestitatea.

În plus prostuţia este cea mai veche meserie deci asta demonstrează că oamenii au fost tot timpul aşa, nu au fost vremuri mai bune cu care să ne comparăm în această privinţă.

Într-o ţară în care se fură, există corupţie, pile, favoruri sexuale, în care actriţe porno sunt vedete, salarii de mizerie, bunicii îşi violează nepoţii, părinţii îşi omoară copii şi invers, fraţii fac copii, copile de 11 ani rămân însărcinate,  în care se mai trăieşte în bordeie sub pământ, şi mai mult de jumătate din populaţie are o mentalitate de sălbatici, unde oameni cu studii postuniversitare ajung gunoieri şi persoane fără bac devin primari sau directori, o clădire pe care scrie bordel e cea mai mică problemă.

Un monstru care se preocupă că are un neg în ceafă asta e România de azi, care se indignează la gândul că prostituatele ar putea munci cu carte de muncă cînd există atâta mizerie în vieţile noastre. Dar mai bine să mergem cu vălul pe faţă şi să ne prefacem că totul e normal, odată ce anormalul a devenit normal.

mita şi bacşişul

De ce mita şi bacşişul sunt de la sine înţelese nu ştiu nici până în ziua de azi. De ce atunci când nu dai eşti anormal?

Păi dacă e pe aşa hai să intrăm în normalitate şi mita şi bacşişul să fie introdus în preţuri ca persoanele care le dau sau le primesc să nu trăiască cu frica vreunui flagrant; ca să se plătească TVA pe ele şi ca persoanele care primesc să nu mai fie aşa deranjate atunci când nu primesc. De ce să îi stresăm, săracii de ei? Aud tot timpul răspunsul şi tu ai lua dacă ai fii în locul lor. Dacă e de la sine înţeles acest lucru atunci de ce să nu devină şi legal?

De ce chelnerul ăla care primeşte salariul cât al unui profesor cu studii postuniversitare să nu plătească TVA pentru nişte venituri aproape duble faţă de salariul de bază. Deci primeşte încă un salariu neimpozitabil, dar ţie care dai bacşişul ţi s-a oprit TVA la salariul pe care l-ai primit şi din care dai acum banii. Mi se pare doar mie ,mă întreb, sau este un lucru pe care toată lumea îl gândeşte dar nu are curajul să-l spună.

Băga-ţi domne taxa de bacşiş în preţul fripturii, în preţul carnetului de condus, în preţul adeverinţelor sau informaţiilor pe care le cer de la funcţionari, în preţul serviciului medical ş.a. Dar nu dragă oricât ar fi salariul de mare aşa ne-am învăţat. Ce face omul care stă 2 minute lângă mine să-mi ia comanda şi mi-o aduce să merite compesaţie faţă de cel care-mi ia gunoiul din faţa blocului în fiecare zi şi care suportă condiţii grele de muncă şi care pun pariu că are aceleşi studii dar salariul mai mic. Eu nu suport să trec prin faţa unei maşini de gunoi, îmi vine să vomit, dar ei care stau toată ziua în duhoarea aia? Eu zic ca toţi locatarii să le dea bacşiş. Pentru că dacă întrebi de ce dai bacşiş răspunsul e pentru că s-a comportat drăguţ. Păi măi omule asta e datoria lui, el pentru ce e plătit să te servească, asta e slujba lui cum a ta să munceşti pe macara, cum cea a femeii de servici este sa măture. Dacă am recompensa pe toată lumea care îţi face treaba atunci nu ar mai exista salarii ci comisoane.

De ce trebuie eu să dau bani poliţistului care îmi dă permis să şofez? Eu plătesc cursurile nu, dacă sunt aşa bun şofer nu am nevoie iar dacă sunt aşa prost nu-mi da măi boule drumul pe străzi să omor lume nevinovată că ai luat tu 100 lei şpagă şi te-a dus de i-ai băut la cârciumă şi oameni mor din cauza ta. Cică de ce sunt aşa multe accidente rutiere? Pentru că se dă şpagă, de aia, se dă şpagă cînd te prinde poliţistul că mergi că imbecilul cu 200 la oră prin sate sau când parchezi ca neruşinatul pe trecerea de pietoni, sau se dă şpagă atunci când calci un om să muşamalizezi totul.

Şpagă, Şpagă, Spagă cuvântul preferat al românului, dau bani pentru servicii gratuite, dau banii pentru un efort care este scris în fişa lui de muncă. Primeşte oare şpagă omul ăla care munceşte câmpul şi îţi aduce merindele în piaţă, sau ce-l care face softul pentru calculatoare sau pentru cine ştie ce alte lucruri, oameni cu studii care se omoară zi şi noapte pentru produsul pe care îl ai în faţă ţi îl cumperi la magazin, nu ei pun un preţ şi tu îl cumperi. Poate să fie scump, dar dacă nu vrei nu cumperi ştii preţul din înainte. Nu te trezeşti că trebuie să te operezi şi operaţia costă atât dar trebuie să dai şpagă şi la asistente şi la anestezie şi la asistentul doctorului şi îi spui în timpul operaţiei că nu ai bani şi te duc înapoi în pat.

Nu domne spune-mi cât costă serviciul pe care mi-l oferi, iar dacă eşti deja plătit pentru el ceartă-te cu şefii dacă nu-ţi convine salariul, că sunt mulţi muritori de foame care tânjesc după postul tău. Ce scrie în fişa de lucru asta faci, odată ce ai semnat contractul de muncă te-ai pus de acord, ai acceptat ca pentru suma aia să faci treaba aia, şi atunci ce vrei de la mine să ţi mai dau eu un salariu pe care nici măcar nu-l declari ca să susţii şi tu pe alţii la rândul tău ci îl cheltui tu pe plăcerea ta?

sunt o persoana rea

De azi voi încerca să menţionez unele defecte care mă deranjează la cei din jur dar poate nu am curajul să le spun sau poate le am şi eu dar cum despre mine trebuie să spună altcineva eu mă voi rezuma în a critica pe alţii

Eu am sau aveam o mare problemă, nu pot să mă cenzurez, adică nu “frământ” ce spun înainte de a spune. Pur şi simplu spun ce naiba îmi trece prin cap. Am fost atenţionată de-a lungul vieţii de toată lumea, familie, colegi, prieteni, profesori, cunoştiinţe, persoane pe care de abia le întâlnesc. Şi replica cea mai des auzită este incerci sa fii mai diplomată, că nu o să ajungi departe în viaţă cu atitudinea asta, că nimeni nu vrea să fie criticat.

Ok nimeni nu vrea să fie criticat, dar Doamne cum mai torc ei când li se spune vreun compliment, cum se răsfaţă şi desigur răspunsul meu favorit, care vrea să fie modestie, dar de fapt râde inima în ei când îi lauzi e: din GREŞEALĂ  sau FĂRĂ EFORT (arăt bine azi, îmi stă bine îmbracat aşa, am făcut chestia asta minunată, am luat notă mare, am fost promovat, v-aţi prins voi), dar de obicei se bâlbâie sau neagă complimentul ca şi cum ar fi fără folos pentru că ei, doar se prostesc când le iese aşa bine ceea ce fac.

Of Doamne, nu sunt în stare nici să primească un compliment şi nici o critică.

Dar vai de mine dacă zic ceva de rău mă ţin minte numai pentru asta. Cu situaţia asta mă confrunt sporadic, că vai tu numai critici, că vai tu eşti răutăcioasă, că vai eşti veninoasă. Dar acum o saptămână când te-am lăudat nu îţi aduci aminte, sau zilele trecute când ţi-am zis ceva drăguţ, dar desigur laudele  sunt de la sine înţelese, de aia criticile sunt un semn că o fac din rea voinţă, odată ce eşti o persoană aşa excepţională. O să-mi trec pe un carneţel să ţin registru ca laudele să depăşească cu mult criticile şi să încerc poate într-o zi să nu mai am un aşa obicei deranjant social şi să o iau pe drumul cel bun. Ăsta e “idealul” meu.

Dar ce te faci cu oameni care îţi cer opinia şi mai şi accentuează că vor “o opinie sinceră”, dar tu ştii că de fapt vor să-şi audă ecoul şi vor ca tu, o persoană obiectivă din afară să le întăreșți opinia, şi aşa bună despre ei.

Ce e mai penibil decât o persoană care se supără când îţi cere părerea şi nu e cea aşteptată. Dar ce vrei omule să-ţi zic, dacă asta e părerea mea, cere-o pe altuia până îţi convine. Şi când îi vezi că îşi cheamă prieteni sau familie să arate ce extraordinar e şi cum toţi în cor îl ridică în slăvi, eu ce să zic : “da să ştii că acum la a doua privire e mai bine, m-am înşelat eu prima dată”. Poate şi nişte scuze dacă pofteşti.

Eu nu zic să spui tot ce îţi trece prin cap că nu suntem bolnavi mintali, ce se întâmplă în cotloanele cele mai întunecate nu trebuie să iasă la suprafaţă, dar şi diplomaţia asta, oameni buni, nu duce niciunde.

De exemplu eu nu înţeleg deloc de ce trebuie să preaslăvesc sau să ma comport umil cu regalităţi,  preoți,  persoane importante, cu ce sunt mai presus ei, ei sunt aleşi de mine. Poate să fie regina Angliei orice numai supraom nu e. Strămoşii ei au încheiat un contract cu poporul, şi au fost desemnaţi să îi reprezinte, şi sîngele ei probabil se trage tot dintr-un ţăran, la fel şi Papa, nu coboară Duhul Sfânt pe el şi îl alege, tot oameni îl aleg, deci tot de mine e ales. Deci ei ar trebui sa îngenuncheze în fața poporului care i-a pus în situația privilegiată în care se află. Înțeleg să ai respect și să-l arăți unor persoane care au ajuns sus prin beneficii aduse oamenilor, oameni care au descoperit leacuri la boli sau tehnologii care ne-au ușurat munca, sau care au adus pacea, nu la comandanți de războaie și președinți și diplomați scârboși.

Nimeni nu e mai presus de mine ca statut, ca om; poţi să fii mai jos comiţând fărădelegi , şi astfel eşti decăzut din acest statut, dar respectul cu care eu tratez o persoană mi se cuvine şi mie din partea lui.

Revenind la idee, care e faza cu diplomaţia? Nu suportă lumea adevărul? Nu zic că eu deţin adevărul dar asta e părerea mea despre comportamentul tău. Deci accept-o şi mergi mai departe. Poţi să treci peste ea, să nu-ţi pese sau poţi să reflectezi, să vezi dacă există ceva adevăr sau dacă măcar aşa eşti văzut din afară şi tu nu ştiai şi nici nu vroiai ca astfel să fii perceput. Dar nu mă cenzura pe mine şi dreptul meu la o părere. Nu pun întrebări indiscrete şi nu ma interesează viaţa personală a nimănui, eu comentez doar pe seama vorbelor, pe ce-ţi iese din guriţă. Nu contează că nu ai gândit asta când ai spus-o dar eu interpretez cum vreau, odată ce ai spus ceva.

Păcat că nu se întâmplă aşa şi în realitate şi pe zi ce trece oamenii se închid mai mult în ei şi își înăbuşă părerile pentru că ceilalţii nu sunt dispuşi să le asculte, iar eu m-am îndepărtat de oamenii din jur pentru că pentru mine diplomaţia nu e decât un sinonim pentru linguşeală.

Şi aşa ajung oamenii în terapie pentru că nu au curajul să spună celor din jur părerea, fie că e soţ, părinte, frate, profesor, copil, prieten.

Poate ar trebui să se predea în şcoli ascultarea şi empatia şi aşa am fi mai puţin egoişti şi plini de noi şi am învăţa să fim mai modeşti.

noii idoli

Când încercăm să ne imaginăm cum o să arate lumea peste 10-15 ani eu cred că e departe de cuvântul progres. Cu siguranță lumea din zilele noastre a involuat. Singurul lucru care se poate spune că a “evoluat ” este ştiinţa. Dar dacă stăm să ne gândim la ce ne foloseşte faptul că ştim mai multe despre Univers, faptul că am ajuns pe lună, că avem sateliţi sau că avem mijloace de transport şi de comunicare mai dezvoltate, vom realiza ca situația nu s-a schimbat față de acum sute de mii de ani.

Criza ne-a dat un şut şi în cur şi în faţă şi ne-a zis: ” ce proşti mai sunteţi voi cu toate tehnologiile voastre avansate, voi care va inventaţi joburi în fiecare zi de manager nu ştiu ce, de developer nu ştiu ce, cu toţi analiştii voştri, nu a-ţi fost în stare să mă întrezăriţi, cu toată cunoaşterea voastră!!”

Şi dacă cunoaştem despre Univers mai multe decât ştiam acum 3000 de ani cu ce ne ajută, am aflat ceva folositor? Am aflat viaţă pe altă planetă? NU. Cu telefonia noastră mobilă, cu care poţi vorbi peste tot în lume, cu accesul nostru la informaţii, am devenit mai comunicativi sau mai informaţi?  NU. Am devenit mai egoişti şi mai neinformaţi de problemele altora. Ce dacă ştie o persoană bogată din America că în Africa se moare de sete, ea bea Evian în continuare dar totuşi e “informată” asta contează. Faptul că se cunoaşte tratamentul la atâtea boli cu ce ne ajută odată ce nu e disponbil pentru toată lumea, dacă se moare de răceală sau de cancer care e diferenţa?

Păstrăm aceleaşi religii de mii de ani şi încă credem în poveşti fantastice despre crearea lumii şi despre ce se află dincolo de lume. Ne este atât de frică de neştiinţa noastra, de faptul că după miliarde de ani de evoluţie tot nu am aflat nimic demn de luat în seamă, doar ne pricepem să descriem ce este în jur şi să dăm cu presupusul despre ce nu cunoaştem sau să punem necunoscutul pe seama unor zeităţi care-şi schimbă numele după cum e timpul.

Să revenim la lumea contemporană. Care sunt noii “idoli” ai generaţiei viitoare? Nu persoane care au cultură – din contră sunt dispreţuite – nu persoane care cunosc bine meşteşuguri sau profesii, NU, ci persoanele de cea mai joasă teapă.

Actriţe porno, fete care se dezbracă prin reviste şi sunt operate de nici parinţii nu le mai recunosc, un Gigi Becali sau un Donald Trump, vedete de la Hollywood, fotbalişti sau diverşi cântăreţi despre care citim cu indignare ce viaţă luxuoasă duc, dar nu ne gândim că noi îi facem aşa bogaţi când le cumpărăm bilete, tricouri sau urlăm ca disperaţii parcă ar fi extratereştii nu oamenii ca şi noi. Noi i-am făcut ceea ce sunt, dar fiţele pe care şi le afișează sunt demne de imbecilitate, uitând cum unii din ei au pornind de jos, frecând vase sau furând şi acum privesc cu dispreţ “prostimea”. Noi uităm să îi punem la locul potrivit pe “idolii” noştri, îi urcăm pe piedestal şi nu îi mai coborâm, îi facem semizei. Cât este plătit un laureat al premiului Nobel şi un fotbalist sau un actor celebru. Asta cultură.

Acum câteva sute de ani femeile se plângeau că nu sunt egale cu bărbaţii că sunt tratate săracele ca nişte obiecte, iar acum după emancipare nu ştiu decât să arate că aşa şi sunt. Mi-e ruşine mie ca femeie, cum este degradat sexul feminin, cum azi suntem libere şi putem face ce dorim preferăm să ieşim în faţă tot prin prostituţie, prin sex, prin frumuseţe, am vrut drepturi egale, dar noi ne-am luat acest drept şi noi suntem responsabile că bărbaţii ne privesc ca nişte paraşute.

Când o femeie preferă să apară în ziare cotidiene în sânii goi pentru a atrage atenţia, când la televizor femeile sunt puse să “facă pe proastele”, cât mai operate şi mai decoltate, când în poziţiile reprezentative pentru femei în politica sau în social sunt persoane ca Elena Udrea, Elena Băsescu sau Marilyn Monroe, ce şansa mai are o femeie inteligentă care a muncit pe brânci, cu facultăţi, cu doctorate să lucreze într-o poziţie fruntaşă fără să i se ceară favoruri sexuale.

Pentru că noi ne-am făcut-o dragele mele, noi care tânjim în fiecare zi după pupezele din tabloide, după ziarele de scandal să vedem cine cu cine s-a mai certat sau s-a despărţit, noi care le invidiem pe toate aceste fete şi mai rău am vrea să fim în locul lor. Nu ştim să ne facem apreciate pentru caracterul nostru, pentru personalitate sau inteligenţă, nu vrem decât să avem şi noi bani de operaţii să apărem în reviste pentru bărbaţi pentru că nu-i aşa, e un deschizător de drumuri? Deși avem aceleași drepturi ca bărbații, încă bărbații sunt cei mai cunoscuți artiști, bucătari, oameni de știință, scriitori, președinți etc. Asta în timp ce femeile stau în spa-uri și se duc la ședințe de shopping sau la o cafea cu prietenele.

Cu astfel de modele cresc copiii noştri, cu un dezinteres total faţă de problemele celorlalţi şi cu un tupeu fantastic de a călca lumea în picioare pentru a-şi atinge ţintele, care de obicei implică bani şi frumuseţe, dacă se poate cât mai repede şi fără muncă.

La asta ne-au ajutat miliardele de ani de evoluţie, am ajuns la un comfort desăvârşit, pentru a ne preocupa de părţile superficiale ale vieţii, deşi ar trebui să fie exact invers. Sclavii erau apreciaţi de greci tocmai pentru că te ajutau să scapi de grijile cotidiene pentru a te dedica întru totul vieţii spirtuale. Azi suntem mai mult ca niciodată scutiţi de orice muncă, avem tot felul de obiecte care ne fac viaţa mai uşoară, dintre care poate cel mai important este canalizarea, care ne scapă de mizerii dar ne-am împuţt pe dinăuntru.  Nu avem niciodată timp să citim o carte, mai bine ne uităm la televizor să-i umplem de bani pe toţii bogătanii pe care îi înjurăm după aia că ei au şi noi nu.

Deci prevăd un viitor sumbru, o generaţie Britney Spears, Lindsay Lohan, Jenna Jemeson şi alţi drogaţi şi drogate care dau un bun exemplu tinerilor, și pe care nu am nici un dubiu că îl vor urma.

Trăiasca generaţia viitoare