Problema morții la Heidegger apare din exigențe tehnice, și anume acela de a rezolva problema integralității, deoarece pentru a înțelege în mod ontologic Dasein-ul, acesta trebuie surprins în integralitatea sa.
Însă înțelegerea ontologică a Dasein-ului se face pornind de la înțelegerea de sine a acestuia, moartea fiind o dimensiune importantă a acestuia, iar modul cum Dasein-ul înțelege moartea, și cum înțelegând-o se raportează la ea este definitoriu pentru analiza ontologică. Această ființare se raportează de cele mai multe ori în mod neautentic la moarte, noi fugim din fața muritorului care suntem, ascunzându-ne în aspectele cotidianității ale lui das Man. Numai o raportare autentică față de propriul nostru sfârșit ne face liberi, ne face să construim prezentul și pe noi în chip autentic. Înțelegerea sfârșitului ne învață cum să trăim prezentul.
În viziunea lui Heidegger, ”Faptul de a deveni liber, prin pre-mergere, pentru propria moarte, eliberează de pierderea în acele posibilități care nu ne dau ghes decît în mod accidental. Și devenim liberi în așa fel încît pentru prima oară acum, putem înțelege și alege în chip autentic între posibilitățile factice care se află dincoace de posibilitatea de nedepășit… Liber pentru posibilitățile sale cele mai proprii, care sunt determinate pornind de la sfârșit și înțelese astfel ca finite, Dasein-ul înlătură primejdia de a nu-și da seama – ca urmare a propriei sale înțelegeri finite a existenței – că el este depășit de posibilitățile de existență ale celorlalți sau, interpretând greșit posibilitățile, să le rabată asupra propriilor sale posibilitați, cu gândul de a se desprinde de existența sa factică cea mai proprie.”[1]
Îmbrățișarea modului cel mai propriu de a fi al Dasein-ului, și anume că a faptului-de-a-fi-întru-sfârșit, ne învață să trăim, pre-mergerea posibilității morții determină posibilitățile vieții. Astfel ajungem să ne debarasăm de influența pe care das Man o are asupra noastră, ajungem să nu mai trăim pentru ceilalți și începem să ne trăim propria viață, propriile posibilitați.
Această pre-mergere exclude însă o actualizare, sau o așteptare, o aducere în real ci ea trebuie privită ca cea mai îndepărtată posibilitate, rămânând totuși o iminență. Das Man încearcă să ne convingă că moartea nu ne privește pe noi, şi nu faptul că nu o să murim.
O să mor cândva asta e sigur dar nu acum, am tot timpul din lume, pot să fac orice. Discursul cotidiadinitații nu neagă certitudinea morții ci se întemeiază pe incertitudinea momentului ei, care astfel nu ne mai preocupă, lăsând cotidianul să ne distragă atenția.
Însă dacă mă gândesc pur şi simplu la faptul că am să mor și atât, accentul cade pe modul în care am să trăiesc dacă o să mor, iar aici apare calitatea momentului.
În felul acesta, discursul lui Heidegger despre moarte se transformă într-unul despre calitatea clipei. Autenticitatea existenței începe prin a da vieții o calitate în perspectiva nonexistenței. Das Man face tot ce poate pentru a te trage în neautenticitate, dar de abia când trăiești în perspective lui „am să mor” îţi iei viața înapoi. Heidegger chiar spune ”Dasein-ul poate sfârși, fără să moară cu adevărat”. Astfel dacă Dasein-ul nu înțelege posibilitatea lui cea mai proprie, sfârșitul va surveni fără să fie pregătit, gândindu-se că nu se aștepta deși știa că va veni, iar viața lui și-a ratat sensul pentru că nu a putut înfrunta putința lui cea mai proprie.
Asta deoarece numai în fața posibilitații extreme, de a nu mai fi, care e desprinsă de orice relație cu ceilalți și de nedepășit, Dasein-ul poate să se desprindă de ceilalți Dasein și să-și trăiască posibilitatea de a fi.
Deplina autenticitate a Dasein-ului se realizează prin chemarea conștiinței, care convoacă Dasein-ul spre putința lui de a fi, conștiința rupe Dasein-ul de flecăreala impersonalului ”se” și îl îndrepta spre sinele propriu. El trebuie să înceteze să mai asculte sinele impersonal și să se asculte pe sine și acest lucru se face prin chemare. Cel chemat este chiar sinele impersonal al faptului-de-a-fi-laolaltă cu ceilalți, el este chemat către sine, el trebuie să și recupereze sinele lăsat în urmă.
Chemarea nu trebuie privită ca o invitație la un discurs cu sine însuși, ea nu are nimic de spus, este o deplină tăcere, nu aflăm nimic în urma acestei apelări, ci doar suntem convocați către înainte, către posibilitățile noastre cele mai proprii, iar posibilitatea noastră cea mai proprie este moartea. Înțelegerea acestei chemări se face prin faptul-de-a-vrea-să-ai-conștiință, iar trecerea de la sinele autentic la faptul-de-a-vrea-să-ai-conștiință se face prin starea de hotărâre care este ”un mod privilegiat al stării de deschidere a Dasein-ului”[2], adică este un fapt-de-a-fi-în-lume. Astfel el nu izolează Dasein-ul de ceilalți, nu îl sustrage lumii, ci acum el se raportează la lume pornind de la deschiderea sinelui. Starea de hotărâre este proiectarea de sine ce determină numai Dasein-ul factic, iar astfel se creează situația.
”Numai stării de hotărîre pot să i se întîmple, pornind de la lumea împărtăşită cu alţii şi de la lumea ambiantă, ceea ce numim îndeobşte „întîmplări“. Dimpotrivă, impersonalului „se“ situaţia îi rămîne în chip esenţial închisă. El ştie numai „cum stau lucrurile în general“, se pierde în „ocaziile“ care se ivesc nemijlocit şi tăgăduieşte Dasein-ul făcînd inventarul „întîmplărilor“ pe care el, impersonalul „se“ — de altminteri înţelegîndu-le greşit — le ia drept ispravă proprie şi le face să treacă ca atare.”[3]
Însă starea de hotărâre nu ar fi complet autentică dacă nu ar fi în legătură cu pre-mergerea întru moarte, adică dacă situațiile pe care le-am creea nu ar fi în vederea acestei posibilități extreme. Astfel starea de hotărâre unită cu pre-mergerea întru moarte duce la starea de hotărâre anticipativă, care legitimează ontic și premergerea întru moarte.
Un exemplu pentru existența în neautenticitate, pentru cum das Man trage de tine să te aducă în cotiadinitate este ilustrat de nuvela ”Moartea lui Ivan Ilici” de Lev Tolstoi.
Pe măsură ce se apropie de moarte, prăpastia dintre muribund și ceilalți se adâncește. El realizează că viața pe care a trăit-o nu a fost în vederea posibilității sale supreme, moartea sa. El a trăit viața altora, dar nu și-a pus această problemă, pentru că das Man nu și-o pune.
Ivan Ilici este definiția lui das Man, a omului comun care și-a trăit viața mulțumindu-i pe alții, o viață dictată de simțul comun, niciodată de propriile dorințe. Caracterul său este modelat după anturaj, el fiind incapabil de o introspecție, pentru a-şi putea analiza sentimentele deoarece nu și le recunoaște, atât de pierdute sunt în cotidian.
„Exemplul de silogism pe care-l învăţase din cartea de logică a Kizeveter – Caius este un om, oamenii sunt muritori, deci Caius este muritor – i se păruse toată viaţa valabil numai în ceea ce-l privea pe Caius, dar nu şi în ceea ce-l priveşte pe el”[4]. Acest citat rezumă discursul lui Heidegger despre cum ”se moare” în viziunea individului, adică tot timpul alții decât el, tot timpul altcineva din grămadă. Astfel se arată cum certitudinea morții este de fapt o eschivă în fața morții, iar această certitudine empirică maschează pe cea apodictică, pe cea care îmi spune că eu am să mor.
În nuvela amintită, Ivan Ilici își revizuiește viața, încercând să afle unde a greșit, spunându-și că a dus o viață corectă, corespunzătoare standardelor comunităţii sale, nu a făcut nimănui rău, suportându-şi până și cicălitoarea de nevastă, cu care se însurase, desigur, fără vreun motiv deosebit, în afară de acela că așa trebuia ”De fapt, de ce nu m-aş însura?”.
Agonia ultimelor clipe este substitutul vieții pierdute, iar regretele că nu a trăit niciodată așa cum a simțit vin prea târziu.
Într-un sfârșit, după ce frica este depășită, el ajunge la o pseudo stare de angoasă și realizează că nu a făcut cu viața lui nimic ce putea fi dictat de el însuși, iar, din păcate, acum nu mai are nici o viață de trăit în această perspectivă.
„Intestinul gros! Rinichiul! Îşi spuse. Nu-i vorba nici de intestinul gros, nici de rinichi; e vorba de viaţă şi de … moarte. Da, am avut viaţă în mine şi acum se duce, pleacă şi n-o pot ţine. Da. De ce să mă amăgesc?”[5] .
Situaţia personajului lui Tolstoi lui este tipică pentru das Man, înfăţişând „Povestea tristă a unui om care şi-a pierdut sufletul trăind ca toţi ceilalţi, prefăcându-se a fi fericit”[6].
Astfel, trăirea fiecărei clipe în perspectiva momentului morții dezvăluie posibilitatea de a fi tu însuţi reprezentat în fiecare acțiune a ta, și nu dorințele celorlalți. Este vorba de o viață fără regrete, trăită pentru sine, trăită calitativ în vederea acceptării tale.
Prin urmare, ”Moartea este un mod de a fi pe care Dasein-ul și-l asumă de îndată ce el este”. Iar neasumarea acestui fapt, necreearea de situații în perspectiva acestei posibilități duce la ratarea vieții.
[1] Martin Heidegger, Sein und Zeit, Max Niemeyer, Tübinger, 1986 [trad. rom. de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă: Ființă și Timp, Humanitas, 2003], pag. 350.
[2] Martin Heidegger, Sein und Zeit, Max Niemeyer, Tübinger, 1986 [trad. rom. de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă: Ființă și Timp, Humanitas, 2003], pag. 303
[3] Martin Heidegger, Sein und Zeit, Max Niemeyer, Tübinger, 1986 [trad. rom. de Gabriel Liiceanu și Cătălin Cioabă: Ființă și Timp, Humanitas, 2003], pag. 306
[4] Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, trad. C. Clejan, Humanitas, 2002, pag. 92
[5] Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, trad. C. Clejan, Humanitas, 2002, pag. 88
[6] Viktor Şklovski, Lev Tolstoi, Ed. Eminescu, 1986, p. 487
