Abulia mea

ABULÍE s.f. (Med.) Simptom psihic caracterizat prin lipsă de voință, inerție, nehotărâre. [Gen. -iei. / < fr. aboulie, cf. gr. a – fără, boule– voință].

Deși este un simptom al unei boli psihice, de dragul acestui post, mă voi preface că poți să fii abulic și fără să fii nebun. Incapacitatea de a trece de la idee la proiect, la acțiune, este un lucru cu care, personal, mă confrunt zilnic. Chiar am încercat să îmi fac o listă a lucrurilor pe care trebuie să le fac, pentru a mă ajuta să le pun în practică. Nici asta nu a dat nici un rezultat.

Persoana afectată de abulie este inertă, lipsită de inițiativă, oscilează timp îndelungat asupra motivelor și scopului, ca și asupra diferitelor mijloace de realizare a obiectului anume; trecerea la acțiune e dificilă, iar acțiunea, cu greu declanșată, este abandonată la întâlnirea celor mai neînsemnate dificultați; și în absența unor dificultați se produce reacția de abandon din cauza lipsei de energie voluntară. Asta spune dicționarul de psihiatrie, dar să o sa iau simptomele pe rând și o să le prezint cum mintea mea le vede, desigur într-un mod total camuflat, pentru că nu-i așa că nimănui nu-i place să recunoască că este nebun?

Lipsa de inițiativă la mine este datorată  faptului că eu cred că am numai idei proaste (asta duce desigur la un alt diagnostic psihic, dar nu o sa ma apuc sa imi fac analiza aici) sau mă gândesc eu că orice idee aș avea o să fie imediat combătută. Și dacă stau să ma gândesc, nici măcar nu se bazează pe realitate, adică să îmi fi rămas sechele de câte ori am fost respinsă, pur și simplu simt o timiditate în a lua o inițiativă de frica unei respingeri și a unei răniri a orgoliului propriu.

Oscilez asupra motivelor, a scopurilor, și asupra mijloacelor de realizare pentru că mă consider o persoană rațională, obiectivă, care acționează  întotdeauna logic, și poate să argumeteze întotdeauna motivele pentru care acționează și nu spun doar ”de aia”. Deci atunci  când întreprind o acțiune mai complexă, gândesc atât de mult modul de realizare, încât ajung să nu o mai fac. Din acest motiv, acțiunile mele sunt de obicei spontane (dar totuși întemeiate, pentru că altfel ar fi în totală contradicție cu caracterizarea făcută mai sus) , bineînțeles cele mai simple, pentru că, după cum am explicat, sunt incapabilă de a pune în aplicare ceva mai complicat.

Pot spune, în deplină și idioată sinceritate, că nici un plan măreț pe care l-am studiat și analizat temeinic nu a fost pus până acum în aplicare, deci am îndeplinit și condiția  trecerea la acțiune e dificilă, iar acțiunea, cu greu declanșată.

Acum, normal că abandonez la întâlnirea celor mai mici greutăți, pentru că în idioțenia mea îmi place să îmi reneg vina și să o pasez acelui ceva ce e dincolo de noi și care chipurile ne coordonează, pe care îl numim, fie Destin, fie Dumnezeu, fie Soartă (asta în condițiile în care mă consider atee, dar e bine să ai pe cine da vina când nu îți convine ceva). Și astfel atunci întâlnesc obstacole spun ca restul prostimii că ”așa a fost sa fie” ( bineînțeles că datorită credinței mele nu folosesc cuvintele ”așa a vrut Dumnezeu”, asta ar fi prea de tot), și pasez vina în Univers pentru ca eu să pot dormi liniștită că mi-am făcut datoria de a ÎNCERCA (silly animal).

Și am ajuns și la ultimul simptom: și în absenta unor dificultați se produce reacția de abandon din cauza lipsei de energie voluntară. Deci, atunci cînd Universul nu vrea să preia vina, și mă lasă să duc mai departe proiectul apare binecuvântata LENE. Da, eu așa numesc  lipsa energiei voluntare. Astfel că după ce am ”clocit” ideea vreme îndelungată, îmi zic că ar trebui naiba să fac ceva, că am petrecut prea mult timp gândindu-mă la prostii și trec la desfășurarea acțiunilor mele zilnice, pe care le desfășor sub semnul SPONTANEITĂȚII (nu știu cărei zodii îi aparține această caracteristică) și pe care slavă domnului (smiley face) le duc la bun sfârșit, deși nici pe acestea toate.

E amuzant cum creierul meu a inventat această lume imaginară pentru a mă proteja de ipoteza unei boli psihice, și cum îmi găsesc scuze pentru comportamentul aberant, și pentru a-l îndrepta spre normalitate. Pâna la urmă recunoașterea este primul pas spre vindecare.